cărare pe o frunză de arţar

Haideţi să plecăm de pe codiţa frunzei, cu degetul arătător urmărind labirintul. Intrarea semnului în palma vegetală deschide la dreapta şi la stânga porţi mincinoase, iluzii care te îndepărtează de la drumul drept. Mai e până la vârf şi deja, culoarea ruginie a ţesăturii pe care păşim ne întunecă pupila. Totuşi clipim de două ori, apoi continuăm drumul grăbit. La 2 cm distanţă de punctul în care am decis rătăcirea, un păianjen îşi lăsase bumbacul. Picioarele noastre prind cleiul insectei şi cât pe ce să alunecăm. Salvarea este, însă, şanţul cu zimţi ascuţiţi de care ne agăţăm. Apoi nu mai e decât o câmpie galbenă, peste care vântul bate cu 20km/h, încreţind părul şi uscând buzele. Sub paşii noştri pulsează seva dulce, la unison cu tensiunea arterială din braţe. O simţiţi? În sfârşit câmpia se termină. Suntem în vârful ascuţit al frunzei de arţar. Toată lumea aplaudă şi fluieră de bucurie. Deasupra noastră, dincolo de un cer abstract, cineva zâmbeşte, apoi închide graţios ierbarul, căscând de oboseală şi plictis.