Podurile construite în albii largi, în mijlocul oraşelor mari, sunt încărcate de poveşti. Metafora acestui element arhitectonic urban se potriveşte, ca nuca-n perete, cu proiecţia obsesiilor unui trecător întârziat, la ceas de seară, pe cheiurile de piatră, măturate de vânt. Podurile, gândea acesta, unesc prezenţa individuală şi logica lumii într-o invitaţie jovială la comunicare. Podurile pietonale sunt mult mai fiabile din această perspectivă solilocvială şi atrag mai multe minţi, cu cât lungimea lor se defineşte mai bine. Viaducurile au şi ele importanţa lor capitală dar trăiesc neajunsul de a fi traversate în viteză, pe autostrăzi bitumate. Deci, elementele de transfer, numite simplu infrastructură, ar oferi tuturor un subiect de reflecţie. Vedeţi, nimeni nu s-a întrebat vreodată dacă trebuie evidenţiat ceea ce se află sub pod: ape, forme de relief, prejudecăţi, mentalităţi sau păduri îngălbenite de toamnă. Pe nimeni nu interesează. Doar existenţa unui pod aşează lucrurile într-o ordine firească şi oficială, fără a redirecţiona atenţia asupra dedesubtului. Călătorul nostru întârziat se opri din cugetare, căci în faţa sa, podul pe care începuse să păşească, se cufunda pe jumătate în ceaţă iar de la capătul celălalt un camion arunca decibeli asurzitori.
0 commentaires:
Enregistrer un commentaire