medievalizând

Am înţeles într-adevăr teoria simplă a lui Thibault, care mă saluta pe palier, după oprirea liftului, şi mă atenţiona că mi-a căzut a treia mână şi ochiul albastru din călcâiul teşit de pantof. Atunci îl credeam nebun şi nu găseam rost cuvintelor până când, seara, în cabinetul de pe strada Vortghat îmi spuneam, recapitulând ziua, cât de mirifică şi invidiată poate fi uneori nebunia unui visător... Privirile îmi erau atrase, de fiecare piatră care alcătuia mozaicul primitiv al pieţei, în timp ce mă roteam cu pas domol, cu mâinile aşezate la spate. Era singurul moment din zi când puteam să gândesc nestingherit la fatalitatea sau şansa refractară a deciziei de a-mi muta existenţa într-un oraş mizerabil, într-un timp dezgustător, asociat cu întunericul. Făceam eforturi disperate de memorie, să leg informaţiile primite la şcoală de la profesoara de istorie, căreia i se spărgeau (incognito) cauciucurile la maşina italiană, pe care o lustruia sâmbătă la spălătoria din spatele şcolii....Nu reuşeam, însă, decât să alerg fad şi speriat în faţa unor cifre şi a unor poze din care ţâşneau, arcuite, braţe şi siluete, ori chipuri imobile, stilizate în piei galbene, între coifuri de tablă şi decapitări sângeroase...Îmi aminteam, speriat, de vizita inoportună a bătrânului conte Vistermaar, gălbejit şi scăpătat, cu cizmele pline de noroi, cu vocea spartă, cerându-mi apă sau vin. Apoi ameninţările şi conjuraţia... Tânărul său vlăstar se ascundea după perdelele din casă şi nu îndrăznea să iasă la lumină, fidel jurământului pe care îl făcuse în faţa mea. Acceptasem cu greu să mă erijez în maestru, ştiind că nu voi avea de împărţit cu discipolii mei decât oprobiul public şi vecinătatea unui rug însăilat în grabă pe trepele catedralei... Bătrânul Vistermaar mă înţelegea în adâncul sufletului său şi era flatat să treacă pe la mine în fiecare toamnă, după trocul cu porumb din Artesy. Mă învăţasem cu firea lui şi timpul mă îndepărta tot mai mult de situaţia iniţială, când fusesem nesăbuit în a blestema încă un suflet, acceptându-l. Tânărul meu discipol se dovedise a fi un devotat servitor, care nu pregeta să-şi dăruie inteligenţa, fără a şti să definească cu precădere noţiunea în totalitatea ei rotundă...