Desprinse, parcă, dintr-o poveste comunistă, înţelesurile roşii şi inflexibile ale discursului său fluturau gălăgios şi arogant pentru o epocă, imposibil de stăpânit. Aşa poate începe o pagină de articol, destinat unui oraş de provincie, în care apele au îngheţat iar timpul numără firimiturile din buzunarul celor 20 de pensionari. Parcurile, în ipostaza lor matinală, îşi înconjurau privirea cu ceţuri cercănate, peste bănci şi scaune cu vopseaua coşcovită. Un întreg popor cu picioarele de metal şi braţe de lemn asculta discursul, aşadar, în acea dimineaţă de noiembrie. Motoarele naraţiunii funcţionau la relanti, fiind relativizate de gesturile zbuciumate ale oratorului.
-Spuneţi! S-a întâmplat să nu am dreptate?
-(tăcere...)
-Ei? Ăsta e răspunsul! Aşa e, tăcut şi...aplauzele, ele sunt de fapt perechi de palme trântite zgomotos, peste ceafa vorbitorului...
-(tăcere, apoi mai cade o frunză)
-Nu închideţi încă toate gazoanele...pentru că vom construi pe ele mândre zile de vară, vom smulge gutuilor aroma şi o vom afişa spre oprobiul public, vom citi în stelele ochilor semne vinovate de speranţă şi ne vom încalţa cu cerul murdar de aprilie...
-(tăcere...şi în tăcerea parcului se aude o chemare)
-Ufffff....unde naiba te-ai ascuns beţivuleeee....Te caut de juma' de oră...
0 commentaires:
Enregistrer un commentaire