Ceţurile toamnei năucesc lumina din biblioteci. Înfrigurat pătrund în sala de lectură şi cer o carte dintr-un raft. O văzusem cu două săptămâni în urmă în librărie , îmbrăcată în celofan, inaccesibilă. Bibliotecara oftează în sala neîncălzită şi îmi înapoiază permisul, apoi îmi aduce cartea. Un sentiment stupid de ineficieţă mă încarcă şi mă obligă să respir un aer care nu e al meu. Realizez un soi de sincronizare ciudată cu o sumedenie de alţi indivizi, care împlinesc lucruri ciudate, acţiuni mecanice, în varii colţuri ale lumii şi mă simt protejat de criticile lor, de lipsa lor de interes exterior. Locuim sub o cupolă virtuală, ne amendăm reciproc timpul şi cerem imposibilul de la viaţă. Ahh....câtă exuberanţă în sintagma “gusturile nu se discută”! E valabil, oare şi pentru viaţa primită în dar?
0 commentaires:
Enregistrer un commentaire