Cel care nu înţelege puterea cuvântului construieşte castele de nisip. Ordinea lucrurilor , obişnuită şi calmă, avansează imaginea unei bănci, pe care se odihnesc stolurile de pescăruşi ale lumii. Nu, nu e o imagine maritimă ci una terestră, cu parcuri, tei şi poezie. La orele fragede ale dimineţii poţi însuşi această stare de spirit iar palmele ating iarba crudă, iar zmeură agită, în bucle, papilele gustative ale începutului de poveste. A fost odată....Iată intrarea în cetatea de piatră. Răspunsul ecou este ironic şi pe pe alocuri acrişor-sentimental. Vechea sală de curs a universităţii se îmbracă în chihlimbar, se eternizează, ferestrele îşi urlă tăcerea, paşii generaţiilor lovesc cauciucul alb de arborii trecuţi, printre frunze de septembrie şi lună de mai. Acolo sunt eu sau ei sau noi. Niciodată personajul nu va împlini sensul persoanei a doua, nici la singular , nici la plural. Tu, voi...sunt forme uitate într-un lan de zmeură, fără de care nu aş reuşi, poate, să gust realitatea lui azi.
0 commentaires:
Enregistrer un commentaire