noua ordine a lumii

Într-un dialog de seară, domnul B. ceruse garçonului încă un pahar de Vermut. Se oprise la mijlocul distanţei dintre o idee lugubră despre sfârşitul lumii şi ceea ce considera el că e important în relaţia cu vânzătorul de ziare din colţul străzii. Suspensia magnifică şi ridicolă în acelaşi timp, te obliga să faci un istoric al ultimelor luni sau un bilanţ al anilor, deceniilor de viaţă ale omenirii. Cine putea să-i reziste? Bucuria de a muşca din piersica generaţiei hipiote, gustul împrăştiat în gură, apoi mirosul de hamburger din raniţa soldaţilor americani debarcaţi în Normandie, toate acestea reaşezau, în mod fals şi egoist, pe chipul curioşilor un pixelaj paradoxal. Adică, senzaţia de supraestimare era mai importantă decât evenimentul însuşi. Noua ordine a lumii, în varianta evocată, trebuia să ofere explicaţii pentru o nenorocire globală, cam pe la 2012. Tot ce fusese trăit înainte devenea cauză pentru un efect devastator! Şi, în discursul domnului B., mi se părea ciudat să introduc şi secundele în care m-am gândit că ar putea să se întâmple! Totuşi, mi-am amintit de o veche sămânţă de înţelepciune, care individualiza sfârşitul lumii în fiecare dispariţie fizică din acest univers.