zimţi de mânie

Cu înverşunare, urcam scările în forma cochiliei de melc. Lumina, în culoarea mierii, îmi încleia pleoapele. Până la etajul 3 numărasem atent, gândindu-mă la povestea ciudată a fostului locatar din imobilul nr. 12, care imaginase în apartamentul său o redacţie de ziar. La etajul următor renunţasem să explic motivaţia acestui om şi atenţia mea se îndrepta ( şi pentru următoarele etaje) către evenimentul trăit azi, în plină stradă, când a trebuit să recunosc că m-a lăsat memoria, în faţa unui chip adus din copilărie. Fusesem ridicol şi gândul acesta nu-mi dădea pace. Abia la etajul şapte respiraţia mea primise un ritm alert, aşa că am oprit puţin într-un palier semi-intunecat. Acolo am văzut liftierul, care tocmai îşi strângea sculele şi se pregătea să fie primul care încearcă mijlocul de transport recondiţionat. Şi nu ştiam dacă trebuie să-l salut...chiar nu ştiam!