luna mango

În piaţa Furstenberg se lăsase bruma argintie a mantiei. Mantia poetului, cum altfel, pentru că Apollinaire încă mai făcea poze cu ultimii turişti, în spatele bisericii Saint-Germain-des-Prés. Lampadarele se aprinseseră la semnul de apă al lunii, atunci când, în mijlocul squarului o balerină îşi rotea silueta fragilă, ca un titirez de umbră şi mătase. Deasupra pieţei se desprindeau din mantia vrăjită trupuri de ciclopi şi ursitoare cu rânjet maliţios, apoi câteva poduri din camera de piatră a Senei se încurcau în pensoanele neobosite şi arbitrare ale impresioniştilor. Luna mango verifica, în tipare de lut rece, nostalgia orientului într-un mod gastronomic eficient, savuros. Piaţa se umpluse de mirosul îmbietor al fructului copt. Poetul se oprise din mers, scoase mâinile din buzunar şi cu degetul arătător drept desenase o metaforă în chip de minotaur, tocmai sus, pe cer.