rodii de sticlă spartă

Într-a doua lună de primăvară, locul numit Monceau, ascultă frisonul întregului oraş şi se împachetează în mii de culori calde. Oraşul luminilor hotărâse pentru sezonul acesta un model bizar de insinuare a bucuriei de a trăi. De această dată nu a fost muzica şi nici dansul ori pictura. Nu! În locul lor, arhitecţii inventaseră o formă sincretică de expresie, un amestec original de simplitate, lumină, dinamism, culoare, ecologie şi efemeritate. Spectacolul de lansare a "ideilor de sticlă" sau a "rodiilor de sticlă spartă" devenise un mister pentru locuitorii oraşului. Organizatorii tapetaseră pereţii staţiilor de metro şi bistro-urile cu numeroase afişe, coli albe, imense. În mijlocul acestora înflorea câte un semn imens de întrebare, colorat în variante de ocru sau îmbrăcate în pijamale de fructe sau în decupaje de portrete anonime, tăiate în sute de unghiuri. Am luat şi eu drumul către minunea ce urma să se producă, printre sutele de oameni hipnotizaţi, şi rulaţi, parcă, spre o albie maternă. Parcul Monceau strălucea! Arborii căzuseră în uitarea albă a iernii şi refuzaseră să înflorească, aşa cum trebuia să se întâmple, de obicei, în acest moment al anului. Totuşi, ramurile lor răsucite, fuseseră îmbrăcate într-o glazură roşie, de sticlă, iar coacerea fructelor era imaginată în roşu purpuriu, şi încremenită în aer, prin nu se ştie ce magie. Peluzele, în schimb, erau copleşite de foi manuscris, de un galben anticar, la discreţia vântului. M-am nimerit în grupul de oameni gălăgioşi cu ambele braţe întinse către adierea serii şi gestul mi-a fost imediat răsplătit de o pagină uscată şi galbenă, cu cerneala încremenită pe rânduri mici şi lăbărţate. Am ridicat-o protector în dreptul frunţii şi am reuşit să desluşesc semnătura lui Marcel Proust!