restul

De la început, personajul V. imaginase un rest. Pentru că aşa fusese învăţat să lase ceva mai mult, pentru a evita o anomalie. Nimeni, însă, nu-i spusese cât şi cum să facă acest lucru. Aşa că lăsase un rest de spaţiu, în planul arhitectural, aşa, după ureche. Cu timpul, locuinţa se construise, pereţii fuseseră gletuiţi, varul întins şi uscat, camerele mobilate. A rămas, însă, un rest, sub forma unei camere pătrate, fără ferestre, fără aerisire, ca o pivniţă incomodă, adusă la suprafaţă. Personajul V. a izolat-o printr-o uşă de metal pe care a aşezat un lacăt argintiu. Acum clădirea a îmbătrânit, edilii au aşezat o bulină roşie pe zid, ca un preaviz de demolare. Nimeni nu mai locuieşte în camerele dezafectate. Totuşi, un spaţiu ascuns, ca un semn obosit, de ignoranţă, dăinuie. Arhitectul nu ar fi de-acord, dacă ar mai fi în viaţă, să deschidă, în văzul autorităţilor şi copiilor din cartier, camera misterioasă. Nu se cade să elibereze în văzul lumii restul de tăcere, adăugat şi filtrat de contemporaneitatea sa complexă. Nu, cu siguranţă nu ar fi posibil...