sâmburii amari

Au rămas în gura uscată a timpului, ca nişte dinţi şlefuiţi, tociţi. Amar şi transpirat, mai mult amar decât transpirat, pietonul terminase de urcat strada în serpentină. Întoarce privirea, îşi scutură haina de ploaie, iar gestul său sperie toate păsările văzduhului. Pietrele caldarâmului se dilatară, apoi se contractară în bălţi reci, sub paşi grăbiţi şi anonimi. Pietonul respiră adânc, apoi se adânci în visul de ceară al nopţii, din care urmau să se nască, a doua zi, obiecte fragile: păpuşi, suflete sau zâmbete îngăduitoare. Pe un perete şubred, cineva semnase în creion, cu ortografie inegală, de parcă ar fi vrut să povestească altora isprava propriei vieţi.