Cumințita eternitate...

Amiezile sunt cele mai fericite momente din zi, pentru că nu promit , asemeni zorilor, o nemaîntâlnită poveste, imaginarul covor ce freamătă sub pasul nerăbdător al drumețului. Clipele amiezii sunt greu de manevrat, rostogolind, cu inerție, identitatea unei zile banale, de care memoria se folosește apoi pentru o butaforie tragică sau comică, trezind în sala de spectacol goală, ecouri prelungi. Acum, după atâta timp, mirosul de levanțică al camerei bătrânei Santol vindeca răni invizibile, sub cuiburile de praf risipite ca o marfă neputincioasă pe o tarabă șubredă de întrebări fără răspuns. Taxiul așteaptă în stradă. Nu mai pot zăbovi o clipă. Visele îmbrobodite într-un halo de tămâie albastră încearcă, prea târziu,să inverseze revoluția greoaie a pământului pe care calc, în numele marelui Ieri. Cu degetele firave, rotesc în fundul buzunarului o sferă de cauciuc moale, macheta unui glob terestru. Și, pentru că gesturile domestice, uzate de repetiția oarbă a calendarelor nu promit marea rezolvare a tensiunilor acumulate în niște crunte ore de nesomn, ezit. Bagajele robuste asteaptă în colțul camerei brațele salvatoare ca într-o fotografie suprarealistă. La fereastră, vibrația meticuloasă a luminii se estompează în miile de falii ale neputinței și te invită să te așezi lângă o fântână cu apă cristalină, într-o încrucișare de drumuri neumblate care strecoară temeri alunecoase, dezgustatoare, asemeni unor șerpi gata să năpârlească la prima lucire de stea. Nu vreau să recunosc chipul acesta obosit și torturat de furtună. Nu e al meu și totuși întregul său organic mi-e cât se poate de familiar. Trebuie să-mi iau ramas bun de la camera fără oglinzi din Rue des Provinces, ca de la un prieten mut, care prin handicapul său mistic a polarizat marea nostalgie. Am fost stăpînul acestui univers în care nu poți naște, compara sau minți, dar în care poți dormi somnul fără vise, netulburat și onest ca orice truditor de zi ce împinge tărăboanța ruginită de ploi pe aceeași pantă, cu mereu aceleași minute în ceasornic. În ajun încercasem câteva exerciții de acomodare cu ideea unei desprinderi dureroase. Nu aflasem rezolvarea comodă și definitivă a ultimelor interogații din jurnal, în care mă topisem efervescent simulând tic-tacul unui ceasornic rudimentar, loial și personal în verticalitatea amețitoare a singurătății. Altfel spus, nu mă puteam împăca cu gândul că voi părăsi această geografie stranie, domesticită cu dificultate, fără să fi încheiat trema cărții, fără să fi cules ultimele picături de sudoare de pe fruntea îmbrobonată a eroului meu! Îi întisesem atâtea prăpăstii la picioare, ca pe niște daruri răutăcioase. Există un preț pentru refuzul incredibil de a mi se împrumuta imponderabilitatea sa, inocența (pardonabilă) a greșelii sau posibilitatea de a șterge, dintr-o apăsare de gumă, tot ceea ce e antieroic și rușinos în fața lecturii. Dar personajul era acolo pentru a plăti polițe. Nu reușeam să înțeleg cum poate fi cineva victorios, în condițiile în care atâta singuratate trecuse prin tăvălug fuiorul unui an de așteptări, în culise, printre straturi suprapuse de chin și provizorat. Un loc special, bine camuflat, unde lepezi monstruozitatea verbelor de existență și strângi în pumni cioburi de adjective sparte. Timpul a trecut dar povestea a rămas în bernă, încăpățânata poveste a marelui Ieri, bucata mea de cer de april, tânjind în strachină de inox, neatinsă de foamea celor din jurul mesei, cumințita mea eternitate!