Dar ce ar mai putea spune atunci M-me Ristauz căutând să înţeleagă de ce ultima săptămână din iunie, vecinul ei nu trecuse pe-acasă, ignorându-i pândele de sub colţul alb, de postav, al draperiei... Nu s-ar putea însă acomoda cu jena Nassyei, fetiţa obeză din marginea maidanului, care vinde baloane şi seminţe trecătorilor pentru 0,45 centime bucata... Odată se întrebase dacă poate să îi ofere un balon albastru şi, ca să nu fie surprins de întrebare, a ales din buchet unul verde, motivând că îi place să privească arborii înverziţi primăvara, şi să simtă cum viaţa începe să dea târcoale viselor hibernale... Şi atunci lăsa ochii în jos şi pornea grăbit spre turma de muncitori, către trenul de navetă...A fost extrem de atent la telefoanele şi mesajele pe care le-a trimis, a zâmbit şi a cerut informaţii detaliate despre viaţa fiecăruia, ba chiar i-a oferit unei colege de birou un credit gratis, prin transfer de unităţi, de pe telefonul lui pe al ei... Săracilor din cartier nu le-a dat nimic, însă. Era într-o mare dificultate în a înţelege ce trebuia să ofere...În plus, i-a venit în minte şi episodul cu Raoul, motanul îngropat în Cimitirul republican, de o familie înstărită, căruia i se închinase o statuie futuristă, din bucăţi mozaicate de piatră colorată. Pe placa funerară scria revoltator, pentru M-me Ristauz: "Prier a Je ne Suis Qui. J'espère Jesus Christ". Trebuia să ofere, totuşi, şi săracilor ceva. Uite, aşa a ajuns la bătrânul Miguel, garajistul care trăia din taxa cimitirului de maşini (de ce tocmai un cimitir şi ăsta?) cu dorinţa de a afla un răspuns...Şi nu a fost să fie pentru că datele evazive ale omului treceau pe lângă el, căci evocau nonşalant un statut rectificat de propria lui existenţă. De pildă, ce l-ar fi interesat, de ce un bătrân ca el şi-ar fi dorit să primească, la sfârşitul vieţii, un motor de Toyota în 8 cilindrii??!! De ce tocmai un motor? În rest... bătrânul simpatic, de parcă ar fi ghicit câtă importanţă poate avea lumea asta într-o pupilă aprinsă de crâncene pofte... Îl saluta tăcut, apoi ieşea, scuturându-şi de rumeguş şapca, şi se întorcea pe acelaşi drum pe care venise şi pe care reflecta asupra propunerilor Maviei de a-i închiria o cameră din casa şi aşa mare... Săracii, aşadar, trebuiau să aştepte...Oricum din ceea ce era personal nu mai ramasese mare afacere de socotit, căci toată viaţa aşezase inele de aşteptare pe degetele lungi ale ploilor, fără agresivitatea unuia care se agăţa disperat de pereţii străini ai buncărului existenţial.
0 commentaires:
Enregistrer un commentaire