Pigalle

Spaţiul acelor după-amieze, acoperit de grupurile turiştilor dornici să învârtă paletele de la Moulin Rouge, se limitase la un bistro, un chevalet şi o cocota bătrână, cu rimelul curs şi ciorapii rupţi. Pe strada uitată de lume, cu nume de pictor, care duce către şi mai ascunsa Place de Tertre, ochii se plimbau ironici, peste porţile caselor şi hotelurilor, în speranţa unui peisaj îmbogăţit. Adevărul e că adjectivele stăteau cuminţi în rastel iar cel care dorea să amplifice şi să obiectiveze imaginea putea să se oprească la o masă stradală, perfect rotundă, din localul Chez Cosette, unde se mâncau cele mai bune tresse au chocolat din tot faubourgul. Acordeonul se vindea şi el, cu melodia tărăgănată a clochardului bărbos, în tricou de marinar. Cocota aştepta cuminte în colţul străzii, apoi, după o strategie verificată ani la rând, se apropia de mesele clienţilor, fără să zică nimic, rotind cu arătătorul buza sticlei de bere sau cidru. Clătina capul cu indulgenţă, de parcă ar fi invitat la propriul său vernisaj existenţial. În această linişte sacră, vocile unor turişti se adună din ce ce în ce mai vizibil. La început din ecouri, apoi din lumina spartă a felinarelor. În faţa bistroului un petrecăreţ din grup se desprinde, iar silueta sa afumată de voioşie, îmbrăţişează bătrâna cocotă cu ciorapii rupţi. Surpriza i se citeşte pe chip, iar mâna strânge bancnota mototolită de 50 de euro, apoi o aşează cuminte, în văzul lumii la cocarda pulpei. Toţi aplaudă, acordionistul bărbos chiar a început une chanson paillarde... Cocota face cu mâna grupului vesel lăsând în urmă dâra de zgomot, apoi strigă speriată, lăsând vocea piţigăiată să alunge rutina : Vive la Roumanie!....vive les bastards!...