Bagheta dirijorului, decupată şi lipită apoi, sculptează sunete din flautul uşuratic şi violoncelul caraghios, pe ultimul rând al orchestrei. Figurile muzicienilor s-au şters, devenind absenţe prestigioase în faţa partiturilor cu note răzleţe. În scaunul comod al sălii de concert e mai bine aşa. E mai bine pentru soarta corespondenţelor ori sinesteziilor măiestrit evocatoare, ce leagă culori şi părţi din trupul zilei, cu abnegaţie. Iată cum albul şi violetul deschid o gură rotundă, spun ceea ce au de spus, apoi repetă un refren, a doua sau a treia oară, în minutul de cleştar, asemeni unor oratori captivi într-o clepsidră. Tocmai în mijlocul furtunilor de silabe am zărit chica lui Beethoven, genială şi psihotică, aruncându-se peste pianul de sticlă. M-am ridicat, am închis ferestrele şi am aplaudat, cu toate că avertismentul era clar: arta nu terminase de vopsit gardul realităţii. Până la urmă, gestul meu s-a clasicizat şi alţii au făcut ca mine, până ce, pergamentele groase, deduse din partituri, au uscat cerneala autografului, până ce rotirea simfoniei a înghiţit sub fustele-i valorice întreaga temperatura a verbului " a fi ".
0 commentaires:
Enregistrer un commentaire