Aparenţele înşeală! Ziceam lucrul acesta de fiecare dată când pe foaia albă se mai aşeza o idee. Nu atunci când se produce o întoarcere din condei a persoanelor narative. Cu siguranţă, persoana I e mai sinceră şi mai directă. A III-ea e îmbrăcată în carton, e mai dificilă şi mai uşor de atacat. Zilele acestea am descoperit un eseu mai vechi. Doamne, câtă dreptate îmi dădeam atunci. Astăzi ce să mai zic, actualizarea aproape că nu există. Undeva, în romanul său De două mii de ani , Mihail Sebastian notează: „Nimic nu mă deranjează mai complet decât o situaţie solemnă, căci vorbele obişnuite mi se par sărace, iar vorbele mari mă stingheresc." Toată opera lui Sebastian confirmă această confidenţă. Un astfel de autor detesta tragicul declarativ şi se impunea prin inteligenţă concizională. În jurnal, aceste calităţi transpar la punctele de analiză lucidă a momentelor de profilare a naraţiunii, a piesei sau a personajelor. Observaţiile diaristului sunt rareori categorice şi furioase. Atunci când vorbeşte despre propriile sale personaje o face fără exclamaţii şi cu un must de luciditate, pe un fond de ironie uşoară. Puterea de a se observa pe sine şi pe alţii împrumută energii benigne figuranţilor, generându-le personalitatea în faza virtuală a existenţei lor.
0 commentaires:
Enregistrer un commentaire