zâmbetul Giocondei

Portretul Giocondei privea cerul galeriei cu o ambiţie de alpinist şi pofta ei de viaţă se răsfrângea ca o buză fermă peste anii de şcoală, mimând un drum fără întoarcere în lumea teoremelor simple , zâmbind aleatoriu la fiecare modulaţie dinamică, în fiecare unghi şi perspectivă. Pielea elastică şi trupul anorexic reflectau o lumină de apostol pe icoane de mucava. Nu ridicam din pământ privirea de teamă să nu murdăresc această fărâmă de supleţe şi să o contrazic pretenţios în fraze bine alese şi aluzive. Atunci încă nu ştiam câtă goliciune deţin cuvintele şi cum poate înşela miezul de nucă seacă... Viaţa avea două semne de carte aşezate, constant, în înţelesul ei, la pagina cu poze şi exerciţii...iar paginile refuzau să se dezlipească una câte una ...iar cartea zăcea aruncată în şanţul orgolios al aşteptărilor. Mă privea pe sub pleaoape şi un zâmbet amar înflorea sub buza subţire tăiată din chipul rotund. Prima pagină de jurnal, peste care mă aplecasem, arăta litere rotunjite atent conduse în caligrafie, dar care ascundeau un sens pueril, minimalizat în denotaţia unei ore de civilizaţie : "Renascentismul reprezintă totalitatea ideologiilor inovatoare...".mă opream din admiraţie şi căutam privirea turiştilor care înţelegeu doar că ar trebui să fie atenţi...şi, preocupaţi, căutau să-şi activeze bliţul aparatelor. Atitudinea lor mă irita şi mă adauga unei ipostaze superficiale de orator mincinos. Atunci îmi schimbam locul, cu mâinile în buzunarul jeans-ilor...