Iernile începuseră o poveste. Stăteau în cerc şi invocau inspiraţia, ca pe o zeiţă cu 7 braţe. Gura care rostise ultimul cuvânt se odihnea. Un spaţiu cu particule uniforme cerea dreptul la viaţă şi semăna cu o sală de aşteptare mută, compusă din 2 călători zgribuliţi. Somnul, în povestea nenăscută, nu avea nume, astfel încât starea de trezie devenise atotstăpânitoare, peste gene şi obraji, în culori acaju şi violet. Povestea ce urma să fie arsă în lut, aşadar, îşi număra firele rare de iarbă fantasmagorică, iar intriga dospea sub duşumele. În sobă, doar focurile erau aprinse, ca o ramă ovală de căldură ce-şi încheia curburile instantanee tocmai în tavanul crăpat. Personajul poveştii (căci la început trebuia să fie măcar unul) căzuse în dizgraţia imaginaţiei. Acum avea un trup de pâslă, apoi se mlădia în ceaţa nopţii şi mai apoi în două palme noduroase şi bătrâne, apărute dintr-un vis apropiat. Atât de apropiat, încât povestea nespusă se magnetiza în marea absenţă a zicerii.
0 commentaires:
Enregistrer un commentaire