pledoarie pentru culorile asfinţitului

Au devenit unice în siguranţa lor. Totuşi, în mod necesar, trebuie înţelese şi acceptate pe un peron de gară, în pustiul ceţos al aşteptării. Acolo, pitită, se află bucuria plecării şi neastâmpărul timid al regăsirilor. Trenul întârzie să apară, iar pavajul deformat al gării s-a acoperit de brumă. A devenit, treptat o frunte, ale cărei riduri s-au topit într-o lumină stranie, roşie ca o spaimă. Emoţia a rămas suspendată, iar jos, printre nopţi şi oameni, vocea de megafon a impegatului anunţă următoarea mişcare pe tabla de şah a orei. În curând culorile se vor sacrifica şi vor împietri. Din marmura lor preţioasă, un bătrân sculptor îşi va ciopli, peste câţiva ani, biletul de călătorie.