porţile cetăţii

Nu se mai ştie cât de veche e cetatea. Şi nici calota de gheaţă pe care se fixase, aproape organic. Ştim doar că se rotea în jurul propriei axe de trei ori pe an şi că instrumentul favorit de măsură a fluidului temporal era sezonul crizantemelor. La un semn, florile începeau să invadeze străzile şi pieţele, se iveau la balcoane, pe marginea drumului, în suflete, în poezii şi desene. În aceleaşi circumstanţe misterioase, imaginea buchetelor de cizanteme se estompa visele umpleau la refuz pubelele cetăţii, un timp, apoi soarele răsărea, invers, din sud. Rotirea calotei s-a produs şi iată unghiul perfect pe latitudine şi longitudine. Doar un călător, purtând în desaga de in tulpini altoite de crizantemă bătea zadarnic la poarta cetăţii. Ceea ce ar fi trebuit să se afle în Nord devenise acum Sud. Şi iată că zidul neprietenos arunca un blestem fragil peste raţiunea confuză a cetăţii, acolo, pe calota rotitoare, în absenţa florilor şi a vântului.