EGO

Ego-ul seamănă perfect cu ideea de adevăr imperfect. Oglinda în care se sparge fiecare emoţie şi judecată suntem noi. Ecuaţia timpului aşează la porţile relativităţii sinele, transparent şi interesat de reacţii efervescente. Cui nu i s-a întâmplat să joace, măcar odată, din inerţie sau convingere, jocul esenţei şi aparenţei? Cui nu i s-a întâmplat să invoce lipsa timpului în machetele proiectate ale aspiraţiilor? Problema de rezolvat se transformă, astfel, într-o apologie a lucidităţii, când timpul devine prieten, apoi duşman.
Majoritatea oamenilor sunt născuţi în mijlocul vieţii, cu mâna streaşină la ochi, pândind minunea de a se afla pe apă, în foc, pe pământ, în alţii, în ei înşişi. Trăim o stare de aproximare, încolţiţi şi pandiţi de hienele care stăruie în visele maturităţii... Călcăm luna din bălţile parcului, participăm la marea poezie, apoi ne odihnim lângă arborii scorburoşi... Adevăruri lămurite apar târziu şi sunt, de obicei, asociate înţelepciunii. Spaima cea mare, însă, nu e eşecul descoperirii lor ci groaznica uitare...pasul de nisip şters de valul inert, care ne reduce şi ne anulează efortul. Jorge Luis Borges numea uitarea “forma aprigă a nonexistenţei care surclasează moartea însăşi”. Uitarea presupune inconştienţa risipei în această existenţă, descrie eşecul şi insuficienţa spiritului, contorsonarea gravă a unui sens spre care pornim cu toţii în viaţă. Timpul poate fi aliatul nostru, după cum poate seta defectuos ego-ul spre neantul indiferenţei.