Mi-au trebuit aleile parcului Duden şi o duzină de paşi pentru a vorbi despre timp. Rece şi impersonal, conceptul îşi deschisese unghiul de reverenţă către monumentele renovate ale cetăţii. Cifrele au început să arunce pe caldarâmul Străzii Voltaire amintiri cărunte şi buchete de iluzii, într-un imperfect narativ continuu.Atunci am înţeles că istoria se construieşte din ani şi orgolii, cu oameni şi fapte, şi că, suma întregii noastre deveniri e o fascinantă lecţie despre timp. Există un timp al cetăţii, după cum există un timp al individualităţii. Diferenţa e ca primul poate fi admirat în muzee, în timp ce al doilea pare a fi o construcţie neterminată, mereu căutată în sensul larg al arhitecturii sinelui. Timpul n-ar trebui perceput ca o măsură a trecerii noastre ci, mai degrabă, exteriorizat, transformat în obiect de reflecţie. Inconştient, oferim un nume acestui proces involuntar şi vorbim de amintire, ori reproşăm uitarea. Privim cetatea, la început cu o pereche de ochi, apoi cu patru, apoi cu o mie, până când realizăm ca noi înşine începem să fim priviţi, ca noi înşine devenim cetate pentru alte priviri atente. Astfel, anii care se scurg în definiţii filosofice devin bucăţi vii de viaţă, care solicită atenţia noastră într-un tipar al acceptării şi preţuirii. Înaintea istoriei se afla devenirea iar prelungirea acesteia suntem noi. Silogismul ar fi, aşadar, ca noi suntem istorie, ca tindem spre punctul de reper al celui care va reflecta ,într-o zi, asupra timpului....
0 commentaires:
Enregistrer un commentaire